Izbânda lui Eminescu

Dacă ai privilegiul să treci cu trenul pe la poalele Făgăraşilor, dinspre Sibiu spre Braşov, cam pe la mijlocul unei dupăamiezi clare de iarnă, vei vedea măreţia lui Dumnezeu cuprinzând în falduri de aur şi porfiră versanţii înzăpeziţi, dinspre soareapune, ai muntelui. Pe cerul încă azuriu doar piscurile cele mai înalte strălucesc în acest foc viu. Restul muntelui este deja cuprins de umbrele înserării. Dar cum Dumnezeu nu face nimic fără un rost adânc, chiar şi această străvedere de o clipă a măreţiei Lui te cheamă la a înţelege sensul vieţii. Desigur, pe cine are inima să primească adevărul.

Vederea aceasta minunată avea să-şi dezvăluie sensurile ei adânci abia la un sfat de taină cu Părintele Iustin Pârvu, acum aproape 2o de ani, cu prilejul unui interviu. Am vorbit atunci despre România – grădina Maicii Domnului, despre „neghinele” din holda vieţii bisericeşti, despre omul european care s-a proclamat pe sine dumnezeu, despre blestemul occidentului, despre pământul ţării şi despre mistica naţională, despre onoare şi despre interesul naţional, dar şi despre invincibili. Şi atunci mi s-au deschis ochii inimii! În toată Creaţia lui Dumnezeu se află taine ce aşteaptă să fie descifrate pentru a înţelege rostul fiecărui om în Pronia Lui. Căci zicea Părintele Iustin: „Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată! Câteodată, pe această linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului. … Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos se aşterne întunericul … .”

Aceştia sunt invincibilii. Trainici precum piscurile Făgăraşilor. Ei aparţin istoriei unei naţiuni, dar mai presus de istorie sunt imprimaţi definitiv în sufletul poporului precum sigiliul lui Hristos Învingătorul pe prescura din altar. Pentru lucrarea Lui în lume, ei sunt aleşii Domnului – sfinţi, martiri şi mărturisitori, care împlinesc destinul cosmic al neamului, voievozi, eroi şi jertfelnici, care împlinesc destinul etnic al nemului şi minţi luiminate şi creatoare de valori naţionale, care împlinesc destinul spiritual al neamului.

Între ei, Eminescu reprezintă opera eponimă a neamului românesc. Toate înălţimile spirituale atinse de naţiunea română peste veacuri se reunesc în creaţia sa. S-a ridicat şi a fost părăsit de generaţia sa. El a fost neamul, el a vorbit în numele lui, cu el a fost toată matca străbună. Şi precum nu poţi sfărâma piscurile cele mai înalte ale Făgăraşilor care strălucesc în aurul şi porfira dumnezeiască la ceasul înserării, aşa nici Eminescu nu poate fi învins. E din aleşii Domnului. Un Invincibil. Ales întru împlinirea destinului spiritual al neamului românesc. Şi împotriva voii lui Dumnezeu nimeni nu pote nimic cu rea credinţă.

S-au făcut eforturi enorme să i se falsifice biografia, să fie denigrat, să fie batjocorit, să fie scos din şcoli şi din memoria colectivă, există cercetări care susţin cu dovezi că ar fi fost ucis, căci adevărul spus de ziaristul Eminescu în obrazul politic al vremii ardea, iar valorile româneşti şi creştine pentru care lupta cu condeiul ţineau trează conştiinţa naţională, în detrimentul intereselor politice meschine de moment. Azi, mai abitir ca oricând se vede această bătălie pierdută a priori. Dintre valurile de ură care bat cetatea ortodoxiei înfiptă în Carpaţi, unul furios tare bate şi azi în invincibilul Eminescu.

În studiile dedicate lui Eminescu, Constantin Dobrogenu-Gherea spunea că el a exprimat complexitatea de gând, dureri, pasiuni, dorinţe şi nemulţumiri ale epocii sale. Aşa se vedeau lucrurile atunci. Dar azi, răsfoind publicistica lui Eminescu, dincolo de uluitoarea sa creaţie literară, vedem adevărul nu al epocii, ci al tuturor timpurilor, mărturisit de Eminescu.

Într-un articol publicat în „Timpul” din 9 ianuarie 1879 Eminescu scria: „Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” Mai profetic de atât nici că se poate. Adevărul rostit de Eminescu în publicistica sa – fiecare cuvânt, nu doar cele câteva alese spre exemplificare – irită şi azi, după mai bine de 140 de ani trădătorii de neam, ţară şi dreaptă credinţă. Eminescu e invincibil!

Părinţi sfinţiţi cu darul înaintevederii spun, că pentru imnul închinat Maicii Domnului el vede în Împărăţia lui Dumnezeu chipul Împărătesei Cerului şi ocrotitoarea grădinii ei de pe pământ, România. Asta e izbânda lui Eminescu.

autor: Maria-Doina Jalea

 

RUGĂCIUNE

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu