Unde ești, Adame?

“Lumina oamenilor este dată de monahi,
Lumina monahilor este primită de la îngeri…”

 

La recomandarea unui prieten și mânat de curiozitate, datorită mai ales valului de reacții pe care l-a strârnit în diverse medii, am intrat cu nerăbdare în sala de proiecții a Muzeului Țăranului Român pentru a viziona un film documentar despre viața călugărilor din Sfântul Munte Athos.

Fără a ști cine este, încă din primele minute, facem cunoștință cu personajul central – un părinte bătrân, mergând legănat și molcom, ajutat de doi frați și de un baston. Îl acompaniază o suită de căței dintre care unul este șchiop și, parcă la fel de greu ca bătrânul, încearcă cu stoicism să înainteze pe promenada mănăstirii…  Este Părintele Grigorie (Zumis), Starețul Mânăstirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos, acolo unde suntem “invitați” să intrăm…

 

“Adame, unde ești?”

Aproape de sfârșitul unei îndelungate viețuiri duhovnicești, părintele reflectă asupra muncii fizice zilnice dar și spirituale, trăind pe deplin durerea de a se simți nevrednic, mai ales de treapta preoției și stăreției pe care a primit-o. El plânge zilnic, în rugăciune, pentru frați și mănăstire.

Omiliile Sfântului Simeon Noul Teolog, atât de iubit de Părintele Grigorie – ne ajută să înțelegem și mai bine – dacă mai era nevoie – numele  dat acestui documentar. Este chemarea lui Dumnezeu către Adam după ce acesta, călcând întâia porunca și gustând din pomul cunoașterii, a fost dezbăcat de haina cea nestricăcioasă și de slavă și îmbrăcat în goliciunea stricăciunii; și văzându-se pe sine gol, s-a ascuns. Este chemarea lui Dumnezeu, către om, la pocăință…

 

Viața

Încă de tânăr, Părintele Grigorie a învățat lecția ostenelii și a silirii firii, obștea Mânăstirii Dohiariu fiind modelată după aceste principii sub îndrumarea sa. El însuși participă la toate treburile mănăstirii, subliniind importanța muncii și nevoinței monahale, pentru că „trebuie să păstrăm tradiția așa cum am primit-o de la monahismul egiptean, de la originile monahismului [..]. Într-o mănăstire trebuie să fie așa: Am muncit o zi – am mâncat o zi”.

Filmul ne suprinde prin abordarea sa realistă și sinceră. Nu pare a exista un scenariu scris, roluri jucate sau orice alt fel de artificiu cinematografic. Totul este prezentat cât se poate de natural, în cadre scurte, captând viața așa cum curge ea în mănăstire.

Pășind în lumea athonită, ne rezemăm privirea de tencuiala scorojită de pe zidurile unui hol, călcăm pe piatra colțuroasă din curtea mănăstirii, rostim “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte..” în semiîntunericul sobrei bisericuțe… Doar ploaia care cade parcă în afara timpului și vuietul valurilor ce izbesc faleza în departare ne fac să realizăm ca suntem undeva pe Pământ…

 

Imaginile surprinse în natura – de multe ori statică-  alternează cu sârguința aproape neîncetată în muncă și rugăciune a călugărilor, creând o punte nematerialnică între om și Dumnezeu.

Așa cum ei construiesc din piatră – la digul de protecție al mănăstirii – și își câștigă hrana brută din natură (pescuit, cultivarea măslinilor etc.), acești părinți își cresc și viața spirituală prin munca fizică epuizantă, prin ascultare și rugăciune continuă în privegherile de noapte.

Din viața de zi cu zi, fie că plouă, ninge sau este soare arzător, nu lipsesc tachinările dintre frați, curățatul scaieților din blănița cățeilor dar și activitățile cu ascultarea călugărilor: hrănitul pisicilor (care fiind atât de multe – părintele ce le are în grijă a renunțat să le dea nume), lucrul la bucătărie, scuturatul și culesul măslinelor sau munca neîntreruptă la diverse construcții din obște.

În biserică, în lumina difuză călăuziți de cântările părinților, descoperim o nestemată: Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare; Și totuși, părintele stareț ne avertizează: răspunsul la rugăciunile noastre îl vom primi la momentul potrivit și nu atunci când credem noi că avem nevoie…

Astfel, cu icoana Maicii Domnului purtată în alai, înconjurăm biserica la slujba Învierii Domnului și totul se umple de pace și lumină în ecoul clopotelor.

În final, urcăm cu greu iarna, sub viscol, în vârful Muntelui Athos și intrăm într-un mic paraclis înzăpezit, înțepenit în negura timpului. Priveliștea este sublimă – o cruce țintuită, ce domină un plafon efemer de nori, ne dă sentimentul de a fi deasupra lumii, poate și pentru că, într-un anume fel, chiar suntem!

 

Statistică

Realizatorii filmului au așteptat timp de șase ani binecuvântarea Părintelui Grigorie pentru a începe filmările, care au durat patru ani și au inclus mai multe expediții în Muntele Athos.

Din păcate, acest documentar nu este disponibil publicului larg; a fost difuzat sporadic în România și cu siguranță se va mai difuza, însă, la o căutare pe internet veți descoperi foarte multe informații și chiar înregistrări cu Părintele Stareț Grigorie vorbindu-ne despre nevoință, smerenie, pocăință, iertare…

De asemenea, veți descoperi și o carte, intitulată „Oamenii Bisericii pe care i-am cunoscut” (în română: “Ucenic la oameni nevoitori”). Aceasta include evocări și fragmente din conversațiile Părintelui Grigorie, oferind o perspectivă profundă asupra experiențelor și învățăturilor sale duhovnicești​​.

În cartea sa, Părintele Grigorie surprinde oameni din toate categoriile sociale, depășind orice graniță de gen sau neam, evidențiind astfel faptul ca suntem cu toții egali în fața lui Dumnezeu; Părintele vorbește și despre rolul femeilor în spiritualitate, recunoscând puterea și virtuțile lor, precum și complexitatea firii lor.

 

În loc de încheiere ne vorbește părintele:

“Se spune că unui călugăr îi plăceau foarte mult strugurii și cu voia lui Dumnezeu, a primit struguri. Dar atunci, înainte de a-i gusta, călugărul s-a gândit: poate că un alt frate dorește la fel de mult să mănânce un strugure? Și a dat strugurii altuia. Celălalt frate, la rândul său, a gândit la fel. Astfel, strugurii au trecut prin tot schitul și spre seară s-au întors din nou la călugăr. Nimeni nu a atins nicio singură boabă. De un astfel de monahism avem nevoie! Trebuie să păstrăm sărăcia lui Hristos din Betleem și din Nazaret!”

 

Și pentru că este încă post:

„Într-o noapte, într-o peșteră din Betleem, Fericitul Ieronim a spus: Doamne, toată lumea Ți-a dăruit ceva. Ce să îți ofer eu drept dar? …Și a auzit o voce: Dă-Mi păcatele tale! Aceasta vrea Domnul nostru! – Să-I dăm păcatele noastre. Așa că lăsați-vă toate păcatele în Sfântul Munte și luați cu voi numai iertarea păcatelor voastre. Doar cu iertarea păcatelor putem trăi. Altfel nu se poate. Trăim pentru că există iertarea păcatelor, dacă nu am fi primit iertarea păcatelor, nu am fi putut continua să trăim. Și acum dar, iertați-mă!”

 

Părintele Grigorie a trecut la cele veșnice pe 22 octombrie 2018, la vârsta de 76 de ani​​.

 

Vasile Lupu
Articol publicat in Revista Viata Ortodoxa, nr 35 (noiembrie 2023)